Drumeţie

Ziceam că voi scrie pe blog despre lucruri care îmi plac sau care le consider interesante... Acum voi scrie despre ceva ce-mi place. Titlul spune tot, aşa că încerc să povestesc câte ceva din ultima drumeţie (28 aug).
Totul a început undeva spre după masa zilei de vineri cu un telefon din partea profului de sport, şi-a făcut un obicei aproape din a mă suna să îmi spună despre drumeţii şi să mă cheme şi pe mine! Este de apreciat gestul lui, cel puţin după părerea mea.
Mi-a spus să mai chem colegi, dacă vor să vina; zis şi făcut, dar mai greu cu cei care dorm toată ziua şi au telefonul pe vibraţii! Aici fac referire la colegul meu, Radu, despre care cred ca veţi mai citi pe blog. M-a sunat domnul profesor puţin mai târziu să mă întrebe câte persoane mai vin să ştie câte persoane trebuie să "culeagă" de pe drum... "Păi... încă dau telefoane..." M-am scos eu cumva, de fapt, nu dădusem de nimeni la telefon şi nu prea aveam ce să îi spun! Până la urmă mi-a răspuns şi Radu, am insistat aşa mult pentru că ştiu că îi plac drumeţiile şi nu cred că ar vrea să rateze peisaje atât de frumoase! Am mai dat câteva telefoane, dar fără prea mult succes, doar încă un coleg îmi confirmase că va veni. Am cam terminat cu telefoanele, doar i-am mai confirmat domnului profesor câţi suntem şi am stabilit ora şi locul în care urma să ne întâlnim ziua următoare.
A doua zi, dimineaţa, m-am trezit cu mult mai devreme decât mă obişnuisem în vacanţă şi am simţit din plin răcoarea dimineţii şi aerul tare de munte când am fost sa cumpăr pâine, fiind toată ziua plecat, trebuia să am şi mâncare la mine. A trecut destul de repede timpul şi mi-am făcut în grabă bagajul şi am plecat spre staţia de maxi-taxi, locaţia drumeţiei fiind lângă un oraş vecin, nu spun unde pentru că avem o ţară superbă cu locuri chiar frumoase care sunt la tot pasul, deci locaţia chiar nu mai contează. Am făcut cam 30-45 de minute până am ajuns în locul de unde începeam urcarea pe munte. Traseul îl ştiam, dar la telefon înţelesesem că il vom parcurge invers decât am făcut-o. Nu contează, a fost frumos, nu găsesc un cuvânt mai bun. Traseul la urcare a avut cam 7km din ce spunea domnul profesor, dar a părut mult mai mult din cauza... naturii! Am urcat pe firul unei ape, drumul era presărat cu pietre mai mari, mai mici, mai alunecoase, mai instabile, dar nu pot spune că a fost un drum dificil! Pe drum am văzut multe căderi de apă, cam ca asta:

Erau foarte multe şi erau aproape una lângă alta, dar cred că ajunge doar o poză, cine vrea mai mult ar trebui să lase PC-ul şi să simtă natura. Deşi am încercat, nu am putut reda într-o poză frumuseţea locului. Revenind la drumeţie, de la cascada asta am mai avut de urcat cam încă pe cât urcasem până acum, eram chiar "în grafic"! Peste încă vre-o oră-două am terminat de urcat şi ne-am oprit pe terasa unei cabane să ne odihnim un pic unde am stat la o carbogazoasă (care a vrut). La coborâre, am mers pe drumul de maşini... Asfalt, civilizaţie, poluare, gălăgie, motoare turate la maxim (era destul de abrupt şi drumul). Nimic interesant la coborâre.
Prin ce am scris mai sus aş vrea să arăt doar că avem o ţară mai frumoasă ca multe altele, cu locuri superbe care chiar merită văzute, care sunt peste tot în jurul nostru. Aş intra şi în alte detalii cu turismul, dar poate într-un alt articol; acum am scris destul şi sper că nu te-ai plictisit citindu-mi articolul!